Cum era să fii nebun după România U21 înainte să devină cool? Nu prea știm, că n-au fost mulți care să depună mărturie și s-o lase scrisă pe undeva. Aproape nimeni n-a crezut, aproape nimeni n-a avut motiv să creadă, aproape pe nimeni n-a interesat de echipa asta. Jucători sau fani.
Recuperăm istoria faptelor în bucăți mici și detalii care nu se văd. Să aflăm cine și mai ales CUM a făcut echipa de azi. De ce avem încredere în Rădoi, de ce suntem nebuni după portarul Ionuț Radu și batem cu pumnul în masa lui Contra să mute copiii în ghetele bătrânilor, la naționala de seniori? De ce naționala asta poate și altele nu au putut? Și, mai ales, de când ne interesează ce fac niște băieți care joacă la o națională a bucuriilor mici cât vârstele lor?
Naționala care ne încântă în Italia, la turneul final al Campionatului European, e visul împlinit al fiecărui român, pasionat de fotbal sau nu. România U21 prezintă pe marile scene în stilul montajelor perfecte de pe Youtube, cele cu munții spectaculoși ai țării, cu Delta și marea, în care bate vântul exact atât cât trebuie, soarele nu trece gradele peste 30 și brazii aproape că înțeapă degetul dincolo de ecranul pe care privești. În loc de voce care să ne citească pe fundal norocul din frunte se aud încurajările căpitanului Ionuț Radu, omul-suflet al acestei echipe. El e glasul care vorbește pentru noi toți, cei care n-avem loc în vestiar.
Vestiarul, pentru că am adus vorba de el, nu mai e o ușa închisă a unui laborator cu secrete la ciupeală, ci o fereastră care unește echipa cu suporterii ei. Și în care pare că am avea voie cu toții, dacă am promite că nu venim cu hatereala clasică din fotbalul românesc.