După numai 13 zile de ministeriat la Interne, în 2009, Liviu Dragnea a demisionat. Presa a pomenit de onoare.“O coadă de topor, un neica-nimeni", îl caracteriza în 2007 Octav Cozmâncă. Între aceste două extreme, Liviu Dragnea a impus în România un gen de politică de care vom scăpa tare greu. “Poate într-o altă realitate politică o să revin", a spus Liviu Dragnea, enigmatic, la despărţire. Şi s-a întors în ţara lui, Republica Teleorman. A fost pentru prima şi, probabil, pentru ultima oară în viaţă când Liviu Dragnea a făcut un pas înapoi.
Nu-mi fac iluzii că l-a durut inima de bugetul mic alocat poliţiştilor. Ministeriatul la interne i-ar fi adus influenţă şi putere şi în afara PSD. Ceea ce ambiţiosul domn Dragnea îşi doreşte mai mult decât orice pe lume. Bani a făcut destui, mult prea mulţi pentru un social-democrat trăitor din leafă de bugetar, din 1997 şi până în prezent. Din filosofia ascensiunii sale n-au lipsit niciodată oamenii de paie, interpuşii, cei care, plătiţi regeşte, pot face averi pentru “stăpân" şi pot scoate la nevoie castanele din foc. Această filosofie de viaţă justifică în ochii liderului de la Alexandria afirmaţiile care ne jignesc inteligenţa, de genul “Nu am nici o legătură cu Tel Drum" sau “Hotelul este al soţiei mele". În aceeaşi logică se înscriu şi acţiunile la purtător ale Tel Drum, firma de care Dragnea se dezice, dar căreia i-a făcut mari servicii de la înălţimea funcţiei publice deţinute. Statisticile spun că 90 % din banii publici drenaţi prin Teleorman în ultimii zece ani au trecut prin firmele “de casă" ale baronului.
In egală măsură, Liviu Dragnea iubeşte nu doar anonimatul, umbra, ci şi lumina reflectoarelor în partid, sfidarea sau traiul de zi cu zi într-o opulenţă cu care-şi dresează supuşii şi-şi umileşte duşmanii. Şi asta e de înţeles. Dragnea a plecat la drum din modesta comună teleormăneană Gratia şi astăzi este cel mai bogat om din judeţ. Nu i-a păsat niciodată ce cred alţii despre el. Nu are principii, ci doar ţinte. În 1996 nu era dorit de organizaţia PD Teleorman, dar asta nu l-a oprit să intre în graţiile Mioarei Roman şi să obţină de la Petre Roman postul de prefect de Teleorman în mandatul CDR. În 2000, a candidat pe listele PD la locale şi “s-a ales" preşedintele CJ Teleorman.
Asta nu l-a oprit în iulie 2001 să sară în barca PSD. Nu cu mâna goală, ci cu 21 de primari de municipii şi comune, toţi câştigători pe listele PD. Dragnea nu s-a sfiit să-i ameninţe că nu vor primi fonduri publice şi că sunt la mâna lui. A făcut acelaşi lucru cu alţi 30 de primari de la alte partide. De atunci îi păstrează în orbita sa şi este la al treilea mandat. Ultima săritură, cea din 2010, din barca lui Geoană în barca lui Ponta, n-a mai mirat pe nimeni.
E greu de înţeles însă la ce le trebuia soţilor Bombonica şi Liviu Dragnea, o casă de 1.600 metri pătraţi. Aşa cum de neînţeles era, la vremea respectivă, la ce îi trebuia lui Virgil Măgureanu un conac cu 43 de camere la Giurtelecul Hododului. Citită în cheie psihianalitică, opţiunea construirii unui astfel de palat într-un colţ uitat de lume şi de civilizaţie din Teleorman spune multe despre psihologia lui Dragnea. Mai exact despre ego-ul lui. Despre ambiţie, aroganţă, suficienţă, ipocrizie, tupeul de a spune că albul este negru şi de a nega evidenţele.
Palatele din Teleorman explică şi de ce Dragnea s-a întors aici, de ce a ales să rămână fruntaş acasă decît codaş la Capitală. Reduta de la Alexandria este securizată, aici Dragnea controlează tot ce mişcă. Aici cultul personalităţii sale este în floare, iar dependenţa oamenilor de semnătura lui îi aduce oricând voturi. Aici îşi poate apăra averea şi libertatea mai bine decît oriunde. Când averea se va fi securizat, când orice posibilă încălcare de lege se va fi prescris, atunci Dragnea se va întoarce la Bucureşti. Asta dacă socotelile sale se vor potrivi cu socotelile altora şi timpul va avea răbdare cu el.
sursa:evz.ro