La nord de Turnu-Măgurele, între malul stâng al Oltului şi o râpă imensă, care se întinde pe zeci de kilometri, există câteva sate de teleormăneni care îşi îngroapă morţii într-un stil arhaic care se mai practică în puţine zone din lume. Decedaţii sunt înfipţi în mal pe orizontală, cu picioarele înainte, în găuri scobite în lutul galben. Mormintele apar că nişte cuiburi de păsări săpate în mal, cu o cruce deasupra fiecărei găuri. În satele din Teleorman găseşti pe aproape fiecare casă tablouri "la şosea" care pomenesc de morţii familiei. În afară de pozele morţilor afişate pe case, care se ţin pe pereţii exteriori un timp nedefinit, până se albesc de nu se mai cunoaşte nimic pe tablouri, fiecare localitate are cel puţin un monument central pe care sunt trecuţi eroii locali, căzuţi prin războaie.
Străvechiul cult al morţilor, atestat încă din epoca pietrei în România, este încă foarte puternic în acest judeţ. Există însă în vestul Teleormanului o regiune şi mai şi, din acest punct de vedere. Începând cu localitatea Lunca, înspre nord, apar din loc în loc, pe dreapta, grupuri mai mari sau mai mici de cruci de mormânt cu găuri sub ele. Unele mai jos, altele mai sus, pe etaje. Cu cât se înaintează spre nord, cu atât aceste "chestii" se apropie de drum. "Ce e aici?". "Cimitirul Dudu, maică!" Adică, cimitirul satului Dudu, comuna Plopii Slăviteşti. Este una din micile localităţi înşirate pe drumul judeţean care străbate satele înşirate pe malul stâng al Oltului, între Lunca şi Daneasa. Un fel de ţinut uitat de timp, unde carele trase de boi trec mai des decât autoturismele. Găurile care se văd deschise în mal, pe etaje, reprezintă, de fapt, viitoare morminte.
Tehnologia e simplă: se face locaşul în pământ, apoi se betonează şi se lasă o gură de intrare de un metru lăţime pe un metru înălţime, înspre apus. Trebuie specificat faptul că nu este vorba despre cavouri, teleormănenii de aici având şi pentru acest tip de mega-morminte gusturi ieşite din comun, ci despre morminte ca toate mormintele, în care decedatul nu este băgat de sus în jos, cum face toată lumea, ci pe orizontală, cu picioarele înainte, dinspre apus înspre răsărit. Este un adevărat chin să bagi un mort în asemenea mormânt, unul dintre cioclii trebuind să între în hrubă ghemuit şi să tragă înăuntru sicriul, împins de cei de afară. După ce decedatul este aşezat la locul lui, groparul din interior trebuie să se târască peste sicriu pentru a putea ieşi de acolo, locul fiind foarte strâmt. Se astupă apoi gaura cu ciment şi se pune pământ până se acoperă zidul. Crucea este singurul obiect funerar care arată că acolo este un mormânt.Metoda este folosită în toate satele din zonă, chiar şi acolo unde groapa ar poate fi săpată pe verticală, localnicii se muncesc să bage sicriul tot pe orizontală. Motivul: aşa au pomenit din bătrâni...
Nimeni nu a ştiut să explice de ce se face această înhumare pe orizontală. Există multe sate pe dealuri în România, dar nicăieri nu se fac înhumări pe orizontală. Se poate sapa o groapă pe verticală chiar şi pe munte, astfel, ipoteza că realitatea geografică a determinat un asemenea stil de înmormântări, cade. Nu râpele sunt cauza. Înhumări asemănătoare se mai practică în unele zone din China şi la populaţia Dogon din Africa.
Din punctul de vedere al tradiţiei, pe teritoriul României s-a mai practicat înhumarea pe orizontală, în neolitic, cu vreo 6.000 de ani în urmă. Mormântul simboliza atunci o zeiţă, iar înhumarea era considerată o reintrare ritualică a decedatului în uterul divinităţii. Sigur că sătenii din Plopii Slăviteşti nu mai ştiu de ce fac ceea ce fac, sensul religios primordial s-a pierdut, dar ei păstrează cu îndărătnicie memoria colectivă, rămasă, nu se ştie prin ce minune, de la "ăia bătrâni".
sursa:libertatea.ro
mortii mai repede la vot.